Sărbătorile de iarnă sunt momentul în care se rememorează străvechi colinde religioase, oamenii făcându-şi vizite şi cântându-le împreună. Adesea grupurile de colindători sunt acompaniate de un instrumentist care cântă la vioară (screpca) vechi cântece huţule. Împodobirea bradului de sărbători este un obicei recent împrumutat, nefiind de sorginte huţulă.  La Bobotează se obişnuia ca ceremonia sfinţirii apei să se facă la un izvor sau pe un curs de apă, unde se tăia din gheaţă groasă o cruce utilizată în cadrul serviciului religios. De asemenea fiecare gospodar avea grijă ca în această zi să pină la fîntîna sau izvorul din care îşi lua apa necesară în casă o cruce mică făcută de obicei din draniţă de brad. Asemenea cruciuliţe se puneau şi deasupra uşii, la intrarea în casă ori în grajd.

      Date mai sigure despre numărul huţulilor existenţi în Bucovina încep să apară de prin secolul al XVIII-lea, când s-a făcut şi recensământul populaţiei existente, odată cu anexarea ţinutului la Imperiul Habsburgic, specificându-se că dintre cele 14350 de familii existente la acea dată în Bucovina 11099 erau de români, 1261 de ruteni şi 1112 de huţuli.O statistică din anul 1774 vorbeşte de 6750 huţuli pe care administraţia austro-ungară i-a identificat în Bucovina.

 HUŢULII ŞI RELIGIA

 

       Huţulii sunt creştini ortodocşi de ritm nou sau de ritm vechi. Deşi în viaţa de zi cu zi se întâmplă să încalce învăţăturile bisericeşti, mentalitatea lor înclinând către acea libertate de conştiinţă care le permite aproape orice manifestare izbucnită din propria personalitate, mândri şi nepăsători faţă de reguli, ei respectă totuşi cu străşnicie sărbătorile şi participă la slujbele religioase. La cele două mari evenimente creştine de peste an, Crăciunul şi Paştele se adună cu mic, cu mare la biserică în mod deosebit. Sărbătoarea Paştelui este celebrată în mod original cu sfinţirea bucatelor la finele Postului Mare, când coboară de pe munţi fiecare cu coşul său în care caută să pună pentru sfinţire cele mai alese mâncăruri, cele mai frumoase ouă încondeiate. Iniţial aceste bunătăţi erau aduse la biserică în găletuşe de lemn, confecţionate anume pentru acest eveniment. Actualmente găletuşele au fost înlocuite cu coşurile împletite din nuiele care se găsesc în comerţ. Din coşul de Paşti nu lipseşte niciodată sarea, pâinea şi brânza, hrana de bază a huţului din toate timpurile. Iarna, în şirul sărbătorilor care începe cu Crăciunul şi se termină cu Boboteaza, bisericile sunt de asemenea foarte frecventate, oamenii venind la slujbe şi aducând în loc de flori rămurele de cetină.

    Din casa huţulă tradiţională nu lipseau roata de tors şi războiul de ţesut, cu ajutorul cărora gospodinele asigurau nu numai îmbrăcăminte pentru cei din familie ci şi obiecte decorative şi totodată utile : covoare, preşuri, lăicere sau ştergare. Lîna aflată din abundenţă în gospodăria huţulă era prelucrată cu multă pricepere de gospodine, putându-se vorbi chiar de o mică industrie a lânei. Din lîna toarsă femeile împleteau ciorapi groşi, pieptare, bluze sau mănuşi, acestea fiind foarte practice şi sănătoase.

       În prezent urmaşii huţulilor trăitori în localităţile de pe valea Moldovei şi valea Moldoviţei se ocupă cu creşterea animalelor şi munca la pădure. Totuşi aceste activităţi presupunând o muncă grea, iar veniturile obţinute fiind relativ mici în fermele de subzistenţă, o mare parte au plecat în străinătate pentru a-şi câştiga existenţa, în aşezări rămânând în general persoanele de vârstă înaintată şi copiii insă speram ca dezvoltarea turismului in Com.Moldovița sa convingă tinerii sa ramana și să promoveze zona și tradițiile strămoșilor.

    Ca tăietori de pădure huţulii s-au făcut remarcaţi pentru iscusinţa lor. Rezistenţi la efort şi având cai deosebit de înzestraţi pentru această activitate dificilă huţulii au fost mereu căutaţi de către firmele de exploatare a lemnului ca mână de lucru.
   Afinitatea pentru arme dar şi pentru lumea silvestră precum şi simţurile dezvoltate i-au făcut pe huţuli vânători şi braconieri de renume. În gospodăria tradiţională huţulă arma deţinea un loc de cinste alături de baltag sau de topor. Cu ajutorul ei, dar şi cu vicleşugul feluritelor capcane născocite cu ingeniozitate, huţulii îşi asigurau de multe ori hrana pentru familie capturând sălbăticiunile care se aflau în număr abundent în pădurile Bucovinei.
     Prelucrarea osului, cu deosebire a coarnelor de cerb este o îndeletnicire veche a huţulilor. Din această materie primă meşterii executau obiecte decorative, dar şi utile, ca de exemplu poroşneţele ( pentru păstrarea prafului de puşcă), solniţe sau nasturi pentru haine. În prezent meşteşugul pare să fi fost abandonat pe de o parte din cauză că nu mai aduce venituri, pe de altă parte din cauza obiectelor mult mai ieftine ce se găsesc în comerţ.
      Tot ca artizanat trebuie menţionat obiceiul încondeierii ouălor de Paşti, după o tehnică specială în care iniţial se foloseau coloranţi naturali şi ceară de albine. Arta încondeierii ouălor a fost preluată şi extinsă în multe localităţi din Bucovina, fiind căutată şi apreciată atât de localnici cât şi de turiştii străini. Încă mai există femei de origine huţulă care cunosc modelele bătrâneşti, dar au imaginat şi alte modele mai noi, semn că tradiţia este vie,evoluează de la generaşie la generaţie amplificându-se .

Draniţa pentru acoperiş era de asemenea prelucrată din lemn de brad sau molid recoltat în anumite zile ale iernii,  în corelare şi cu fazele lunii ştiută fiind influenţa acestor condiţii în durabilitatea lemnului. Nu întâmplător draniţa de pe vechile case huţule avea durabilitate de peste 50 de ani.  Alegerea lemnului, a momentului tăierii şi a modului de uscare erau foarte atent urmărite, iar faptul că azi ne mai surprinde sănătatea bârnelor din pereţii vreunei case de peste 150 – 200 de ani rămasă încă intactă  este revelator. Din inventarul unei case huţule nu lipsesc vasele din lemn, fie ele hârdaie, budace, ciubere, cofe, butoiaşe, bărbânţe sau untarniţe. Îndeosebi cofele erau confecţionate din brad sau molid, fiind utilizate pentru păstrarea şi prelucrarea laptelui, domeniu în care huţulii erau meşteri neîntrecuţi. Laptele acru, huslinca huţulă, preparate din combinarea diferitelor sortimente de lapte de vacă şi de oaie deosebit de nutritive şi bune la gust le-au dus multă vreme faima prin comunităţile de la munte. Este şi firesc ca, de vreme ce foloseau de secole atât de frecvent lemnul de brad în gospodăriile lor, huţulii să nutrească pentru această specie un sentiment aparte

 

     Creşterea vitelor a fost dintotdeauna o ocupaţie de căpătâi a huţulilor, grija pentru animalele din gospodărie fiind deosebită. Relaţia dintre om şi animalul său era cu totul specială, dovadă şi unele obiceiuri legate de sărbători religioase cum ar fi Crăciunul, Sfântul Vasile sau Paştele, când animalele din grajd erau hrănite şi îngrijite în mod deosebit. Îndeosebi relaţia dintre huţul şi cal a fost una specială, din grija omului pentru acest animal atât de util în viaţa aspră de la munte rezultând rasa de cai huţuli, excelent adaptată la condiţiile naturale vitrege. În tradiţia etniei era ca fiecare gospodărie să aibă vite şi oi, funcţie de numărul cărora se stabilea o ierarhie a celor mai avuţi şi ca urmare  mai respectaţi membri ai comunităţii.

      Deopotrivă obişnuiţi cu specificul imenşilor codri seculari în preajma şi la adăpostul cărora şi-au dus traiul, huţulii s-au dovedit nu numai buni cunoscători ai acestora ci şi meşteşugari de excepţie. Dulgheri şi tâmplari,  constructori de case renumiţi, ei au îmbrăţişat ştiinţa prelucrării lemnului ducând-o uneori până la rang de artă. Obiceiul acestei etnii de a confecţiona din lemn  majoritatea obiectelor necesare în gospodărie a înjghebat o adevărată microindustrie manufacturieră. Atât mobilierul din casa huţulă cât şi multe dintre obiectele de uz gospodăresc erau confecţionate chiar de către stăpânul casei, în vreme ce nevasta se ocupa, pe lîngă îngrijirea locuinţei şi pregătirea mîncării zilnice, cu ţesutul pânzei şi confecţionarea veşmintelor de trebuinţă  celor din familie. Masa, patul şi laiţa pe care se şedea sunt mobilierul de bază în casa huţulă, ea însăşi închegată din bârne din molid şi brad tăiate în miezul iernii pentru a avea o durabilitate mare.

 
OCUPAŢII ŞI MEŞTEŞUGURI
 
       Statutul de oameni ai munţilor, ca şi apropierea de marile masive păduroase ale Bucovinei au determinat profilarea huţulilor pe îndeletniciri legate de natură şi de resursele exixtente la îndemână. De bază în economia lor au fost creşterea vitelor şi exploatarea lemnului. Puţinul teren agricol existent în zona de munte a permis cultivarea câtorva plante de trebuinţă în gospodărie, atât pentru hrană cât şi pentru îmbrăcăminte. Orzul, ovăzul, mai târziu cartoful, dar şi cânepa au fost plantele cele mai frecvent utilizate în gospodării. Pe lângă acestea erau utilizate plantele din flora spontană, fie ca  leacuri pentru om şi animale, fie pentru consum, de regulă în stare proaspătă, conservarea fiind posibilă mai mult prin uscare. Culegerea ciupercilor şi a fructelor de pădure a fost mereu o ocupaţie, acestea asigurând un minim necesar pentru hrănirea pe timp de iarnă. Tradiţional la huţuli, era mustul de merişoare, recunoscut şi apreciat pentru calităţile sale nutritive şi curative.

  În Dicţionarul geografic al Bucovinei, al profesorului Emil Grigorovitza, editat în anul 1908 se specifică faptul că la acea dată erau în jur de 25000 , care „formează de fapt o populaţiune osebită”. Creşterea specatculoasă a numărului de huţuli este explicată prin imigranţii veniţi dinspre Galiţia între anii 1787-1849, ca urmare a politicii imperiale de încurajare a populării ţinutului Bucovinei şi a creării unui mozaic etnic. Din motive diverse huţulii au preferat, cu timpul, să se declare români, astfel că în statisticile de azi etnia nu mai este prezentă, chiar şi în localităţile recunoscute că aveau o populaţie majoritar huţulă. De pildă, aşa cum aflăm din ghidul turistic – schiţă monografică a Moldoviţei, la începutul secolului al XX-lea circa 80 % din  populaţia locală era de etnie huţulă: Ruşii Moldoviţei cu 2244 locuitori, Dubul cu 181, Argel cu 275, Demăcuşa cu 177, Secrieş cu 4 locuitori şi Raşca 374 locuitori. Azi în Moldoviţa nici un locuitor nu se mai declară huţul, deşi foarte mulţi sunt cei care îşi recunosc originea huţulă.

considera de altfel că strămoşii huţulilor „au fost un popor de limbă română”.El îşi fundamentează opinia citând cuvinte româneşti găsite în limbajul huţulilor : bărbânţă,brânză, armăsar, elemente lingvistice de origine dacă. Există şi o teorie care afirmă că huţulii sunt descendenţi ai geto-dacilor retraşi spre nord din pricina ocupaţiei romane. Chiar şi poetul naţional al românilor, Mihail Eminescu remarcă etnia huţulă, considerând-o nimic altceva decât  descendenta unor daci slavizaţi. Majoritatea cercetătorilor fac diferenţă între huţuli şi ruteni nelăsând să se întrevadă vreo descendenţă între etnii. Mai mult decât atât, la anexarea Bucovinei de către austrieci, în 1774, făcându-se un recensământ al populaţiei se face distincţie clară între ruteni şi huţuli.  Prezenţa lor în acest spaţiu se consideră a fi de prin secolul al XVII-lea când s-au refugiat în zonele păduroase ale Carpaţilor venind din partea  Ceremuşului în tentativa de a scăpa de birurile şi asuprirea din acele vremuri. 

      Dintre multele opinii privind originea huţulilor se desprinde mai pregnant ideea că au fost oameni ai munţilor ( verhovinţi, hirski) ce duceau o viaţă seminomadă, legaţi de tradiţia creşterii animalelor şi de păduri.Unii autori, printre care profesorul Kaindl de la Universitatea din Cernăuţi i-au considerat rămăşiţe ale sciţilor, goţilor sau mongolilor, ulterior slavizate, sau poate chiar români, în dialectul lor existând numeroase cuvinte româneşti. Emil Kaluzniacki, profesor de slavistică la Cernăuţi,

Traditiile hutule,intre vechi si nou

 

„Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în prejma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, fapt întâlnit şi la vechii daci... Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum L-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate.”( Casian Balabasciuc – „Stranii povestiri huţule”).

 

Despre etnia huţulă s-a discutat îndelung, ipotezele originii acesteia fiind pe cît de numeroase pe atât de diverse. Dorinţa de a integra această populaţie, relativ redusă ca efectiv, într-un anumit grup etnic,  a avut conotaţii ştiinţifice, economice sau politice, după caz. Fără o istorie scrisă, fără documente sau izvoare istorice clare, huţulii rămân încă o enigmă, deşi s-au emis numeroase păreri, mai mult sau mai puţin argumentate,  privind originea lor. Certă este deocamdată zona locuită de această populaţie, adică  bazinele superioare ale Moldoviţei şi Moldovei, valea Sucevei şi valea Putilei, către Ceremuş, ca şi faptul că  azi este aproape asimilată. 

 

 

   Asezata pe cursul superior al raului Moldovita, 650 m altitudine in inima Obcinelor Feredeu si Mare si la 40 km de orasul Campulung Moldovenesc a fost atestata documentar in anul 1443 formandu-se ca o comunitate libera la hotarele padurilor Manastirii Moldovita, prin stabilirea pastorilor ardeleni in transhumanta si a fost populata in a doua jumatate a secolului 16 de hutuli,raspanditi din vetrele lor, Muntii Cernohora si tinutul Pocutiei, dar si a neamurilor germanice, tipterii si svabii in teresati de dogarit, exploatarea si prelucrar ea lemnului. Hutulii au devenit populatia majoritara incepand cu anii 1700, iar cultura si civilizatia lor originala domina si astazi comuna. Hutulii sunt o etnie de sine statatoare in Carpatii Orientali si Nordici, avand ca stramosi dacii liberi si pastorii valahi, dar urmand alt curs al istoriei.